Cuvântul ,,toleranță” a fost inventat pentru prima oară în domeniul medical, denumind procesul în care un virus nu mai afectează un organism.
Nimeni nu a definit până acum procesul de metamorfoză dintre planul interior și cel exterior.
Când eram mică îmi era mult mai ușor să detectez monștrii. Pe atunci îmi amintesc că mă înspăimânta până și un leu de pluș, destul încât să plâng ori de câte ori îl vedeam. Acum vreau să știu… Cum putem aprinde becul în intuneric?
Aici aduc în discuție filosofia yoginilor, care susțin că în viață toate lucrurile sunt neutre. Sunt convingerile noastre, cele care ne determină să găsim un lucru ca fiind atrăgător sau respingător. Emoțiile sunt doar reacțiile corpului la gânduri. Unde suntem noi?…
Care este momentul în care se transformă vorbele care ne ating în dubii tremurânde, în furii asurzitoare, în ură nevăzută?
Când eram mică, visam să câștig Wimbledon-ul. Ani de zile, nu mi-a fost teamă sau rușine să-mi declar ambițiile mărețe. Pe măsură ce am crescut, m-am adaptat la o realitate în care visuri de copil nu mai încăpeau. Problema este că nu mai încap visuri în general. Până și exprimarea unei ambiții mărețe te lasă cu un sentiment rece și cu un gust amar de deznădejde. De parcă să devii adult ar implica îngustarea orizonturilor și declararea barierelor convenționale în fața lumii.
Dacă am asista rușinea în timp ce se îmbibă și solidifică în curajul nostru de copil, frica de eșec cum ne amorțește voința de a ne afirma…
Am mai permite ca teama de respingere să ne țină iubirea, încrederea și speranța izolate?!
Să ne întoarcem la toleranță. Gândiți-vă la definiția acestui cuvânt: Procesul în care un virus nu mai afectează un anumit organism.
Noi nu ne dăm seama de momentul în care începem să ascultăm cu sfințenie vocile, care ne conving că nu am fi suficienți. De momentul în care blocăm acceptarea. Când închidem porțile oportunităților, care nici nu au apucat să ajungă la noi.
Oare unde suntem în momentele în care ne sabotăm singuri visele? Când apucăm firul dezechilibrat al poveștilor care se derulează nonstop în mințile noastre? Când ne lăsăm purtați de valurile emoțiilor noastre ca niște copii speriați, care așteaptă să fie salvați… Unde suntem?
În timp ce devenim una cu umbrele neajunsurilor și fricilor noastre cele mai adânci…
Oare… Cum putem aprinde becul în intuneric?
Care este diferența între a vedea, a accepta și a îngropa? Când ne îmbrățișăm traumele, și când le depășim?
Când ne eliberăm de demoni și când începem să îi tolerăm?…
Puteți citi articolul și pe blog-ul personal al Ioanei Ciobanu
