Așteptările pe care le avem de la părinții noștrii – tema care mă blochează de mai multe luni încoace.
Voi ce așteptări aveți de la părinții voștri? Primul cuvânt care îmi vine în minte este ,,iubirea”; un termen mai universal nici nu aș putea folosi. Eu mă gândesc la acea iubire necondiționată pe care orice copil o merită. La acel sentiment armonios și înălțător care nu recunoaște limitări și care se naște în inima unui copil iubit. Apoi, să ne îndrume, să ne protejeze, oferindu-ne căldură și pace, să ne accepte și să ne susțină mereu. …Mereu?… E o diferență între a avea credință în oameni și a avea încredere în cuvintele lor. Cum îți dai seama care este vocea forțelor și care a slăbiciunilor? Și totuși, e cineva vreodată mai îndreptățit decât tine de a lua deciziile în numele tău?
Pentru o vreme, părinții vor acționa ,,înspre binele tău” cum cred ei de cuviință și mi se pare drept să facă astfel.
Eu cred că acești ,,părinți” sunt și ei oameni și nu li se ia dreptul de a se prioritiza, odată ce au făcut un copil. A te auto-sacrifica în numele propriului copil nu mi se pare un gest nobil sau potrivit pentru mine. Vreau ca ce fac eu pentru ei să fie gesturi din dragoste, nu din compromis. Cât timp eu mă neglijez și mă simt neîmplinită, exact asta voi transmite copilului meu. Oricât aș încerca să ascund, un copil își va da seama când mama lui este nefericită. Nu vreau să-i învăț să-și compromită fericirea pentru nimeni, ci să se aprecieze; atât pe ei cât și pe cei din jurul lor. Așadar, cred că dedicarea sinceră ar fi ceea ce aștept de la părinți.
Scriu toate astea din perspectiva unui copil, care a învățat să valorizeze din suflet iubirea părintească, de-abia după ce i-a murit unul din părinți. Poate că așa suntem noi, oamenii: sortiți să învățăm valoarea (esența) unor lucruri doar prin pierderi, lacrimi, dureri și remușcări.
Cred că așteptările de la părinții noștrii deviază de-a lungul timpului și depind mult de modul în care ne raportăm la viață. Ceea ce cred cu certitudine este că suntem mai mult decât produsul unei educații, a unor alegeri conștiente sau inconștiente făcute de altcineva pentru noi. Suntem mai mult decât vorbele sau faptele „greșite” și decât neajunsurile unor oameni, care ne-au dat viață. Cu toții avem capacitatea de a ne dezvolta o cultură a bucuriei și a recunoștiinței față de viață. Îmi place să cred în oameni. Consider că fiecare dintre noi avem potențialul de a ajunge în acel punct, din care ne putem crea și scoate la vedere adevăratele genii interoare.
În final, pentru mine părinții sunt ca un arc prețios, care ne lansează în viață, dar cu trecerea timpului depinde de noi să ne ajustăm viteza și direcția.
