Într-o societate care se îndepărtează tot mai mult de esența umanității, psihoterapia devine un fel de cenușăreasă care înlocuiește educația emoțională dobândită dar neantrenată pe parcursul vieții. Îmi vin în cabinet o mulțime de clienți cu o diversitate de dificultăți care au ca fond anxietatea și depresia. Dacă ar fi să schimb ceva în domeniul psihologiei, ar fi exact această ramificare tot mai încurcată și încărcată a psihodiagnozei. Lucrurile sunt simple, mult mai simple decât vrem noi să acceptăm. Ele țin de o conduită pe care am dobândit-o pe parcursul vieții …. sau nu. Suntem ființe individuale dar, așa cum spunea și Jung, suntem parte din inconștientul colectiv și, indiferent că ne place sau nu, mare parte din acțiunile noastre vin din acest insconștient. Este mult mai confortabil să mergem cu turma decât să ne păstrăm propriile credințe și valori. Vrem să fim ,,speciali”, vrem să ieșim în evidență dar doar cu acele aspecte care sunt validate de societate. Cele care ne invalidează, ne pun în postura de ,,oi negre”, ,,conspiraționiști”, ,,ne-educați”, ,,prost crescuți” etc.
Procesul psihoterapeutic, cel pe care prin practica mea doresc să îl susțin cu fiecare client este conținut de descoperirea și alimentarea acestor credințe și valori sănătoase pentru fiecare individ în parte. Am tot timpul în suflet ideea unei umanități bazată pe valori reale. Da, poate părea o utopie dar am nevoie de un felinar care să-mi lumineze intervenția și, chiar dacă uneori nu sunt atentă și mă mai împiedic, în mare oamenii înțeleg valoarea adevărului. Adevărul este unul, el nu poate fi negociat. Poate fi răstălmăcit pentru a crea confuzie dar el este amprentat în ADN-ul ființei noastre. Atunci când apare frica, nesiguranța, disperarea, înseamnă că ne-am redus flacăra și dăm voie întunericului să ne înconjoare. Nu pot să văd adevărul în întuneric dar pot să-l caut aprinzând un chibrit, apoi o lanternă, apoi un bec și dacă am nevoie, aduc și Farul de la Alexandria pentru a face procesul cât mai intens și conștient. La asta se rezumă conduita, la responsabilitatea de a ține lumina aprinsă, responsabilitate care este individuală.
Pandemia nu este despre viruși. Pandemia este despre adevărul pe care am uitat să-l ascultăm, despre credințele pe care am uitat să le promovăm, despre valorile pe care nu le mai apreciem. S-au întâmplat multe în acești doi ani, majoritatea au alimentat și au încleiat întunericul. Mintea are nevoie să ,,vadă” un anumit echilibru și când nu îl mai identifică clachează. Una dintre vulnerabilitățile mele este nedreptatea. Este ceva ancestral, venit din generațiile anterioare și atât de asociată cu imaginea paternă. Am avut nevoie de acestă pauză pentru a îmi repoziționa această vulnerabilitate. Primul lucru pe care am simțit să-l fac a fost să mă întorc la străbuni și să îmi înfig și mai adânc rădăcinile în pământul ăsta atât de scump. A fost exact ce aveam nevoie pentru că el preia, transformă și te incarcă, se oferă și îți oferă. Necondiționat! Avem atâtea resurse interioare și exterioare și totuși, mintea noastră selectează ceea ce reprezintă pentru noi valoare. Am înțeles că nu am nevoie să promovez nici un adevăr. Adevărul meu, trăit în mine și cu mine poate regla intensitatea cu care îmi luminez viața … și dacă, în acest fel, văzându-mi lumina reușesc și alții să conștientizeze adevărul luminii lor, consider că mi-am făcut bine treaba pe lumea asta, în existența aceasta. Mă consider binecuvântată că trăiesc aceste vremuri. Vremurile din urmă sunt vremurile dintâi. Eu am ales. Voi ce faceți!?
