M-a strâns în brațe și pentru câteva secunde mă ține în grija lui întreg Universul.
Atâta căldură de la o singură persoană e o trăire aproape paranormală.
Un sentiment sublim.
Cu ochii închiși, proptită de inima lui.. simțeam că în sfârșit: ..Am tot.
Tot ce am nevoie. Tot ce mi-am dorit vreodată și nu am știut cum să cer.
Tandrețe, siguranță, încredere, putere, vulnerabilitate.. cele mai nobile emoții m-au vizitat deodată și mi-au șoptit IUBIRE.
O promisiune mai sinceră nu există.
Acum sunt convinsă: Iubirea există.
Și merită toată durerea, toate lacrimile și amăgirile iluziilor pe care le păstrăm cu atâta ardoare. Chiar dacă ne fac fragili. Este prea dificil să ne deschidem..
Vulnerabilitatea nu e sigură. Să te arăți autentic și expus nu e întotdeauna confortabil. Însă orgoliile noastre, care mâhnesc după control, care se zbat grijulii să ne facă dreptate și sunt obsedate de imaginea noastră..
Ele sunt cele cu adevărat fragile. Fiind mereu în poziție dominantă, se bazează că nu ne dăm seama de slăbiciunea lor. În realitate, egourile noastre se hrănesc cu traume. Cu suferințele care ne construiesc sentimentul identității. Care ne amintesc constant cine suntem și de ce suntem. Aceste variabile sunt defapt cele care au nevoie de recunoașterea noastră, pentru a-și câștiga existența în cursa cu timpul.
Secretul este că forța realității pe care o trăim stă în conștientizarea noastră activă, ancorată în prezent.
Sensibilitatea mea m-a ajutat să mă apropii de alții la un nivel superior, unul mai solid și mai real, m-a învățat să savurez clipele cu toate simțurile, pentru că profunzimea este o binecuvântare pe care nu toată lumea o primește.
Am învățat că iubirea nu e ceva care se poate obține cu forța, nici dacă ai cea mai puternică voință și cele mai numeroase și abile capacități.
Viața m-a învățat că profunzimea ne apropie de adevăr, iar despre iubire știu acum că în cele din urmă..
Iubirea merită tot. Dar nu cere nimic.
