Îmi amintesc când am avut de citit în școala primară cartea ,,Singur pe lume” de Hector Malot și cât de mult mi-a plăcut. Ce mi-a plăcut la ea?.. Poate faptul că asociam singurătatea cu puterea. Mi se părea că numai un om puternic poate trăi singur, încă de mic copil. Un om condamnat prin soartă să-și găsească pe cont propriu speranța pentru a se găsi pe sine și pe alții, care este privat de afecțiune și de sentimente tandre, și împins să-și determine voințele și forțele proprii într-o lume plină de străini.
Cum se măsoară singurătatea unui om, până la urmă? E ciudat că nu-mi amintesc când mi-a fost pentru prima oară frică de singurătate sau dacă mi-a fost vreodată… Mi-a fost frică să fiu uitată și să uit, frică să fiu respinsă, abandonată, mi-a fost frică să mă îndrăgostesc și m-am temut să trăiesc într-o lume reprezentată de haos și de schimbare.
Nu o să mint. E greu să privești dincolo de chinurile suferințelor prin care inevitabil trecem cu toții și să-ți creezi singur echilibrul propriu, atunci când nimic nu mai pare palpabil. Atunci când sentimentul neputinței își face loc în minte și în suflet, totul își pierde sensul și devine lipsit de substanță.
Cum îmbrățișăm o singurătate care ne îndepărtează de alții, o singurătate care este în contradicție cu nevoia noastră umană de conectare, de afirmare, de a regăsi înțelegere și apropiere? Nu am un răspuns, dar cred că putem schimba întrebarea. Cu toții avem capacitatea de a ne transforma singurătatea, odată ce învățăm cum să o acceptăm. M-au încercat singurătăți dulci, vindecătoare, cât și singurătăți amare, chinuitoare. Am simțit pe pielea mea greutatea agresivității mele nevăzute, precum și prețul incapacității mele de a mă conecta cu cineva. Amândouă își găseau rădăcinile în mintea mea. După cum susține Nietzsche: ,,Dacă privești destul timp către întuneric, întunericul va privi înapoi către tine.”
Ce ne face să ne simțim singuri și deconectați într-o lume plină cu oameni, cu o natură care ne susține și ne hrănește simțurile în fiecare zi? Sau, mai intim și direct; Tu cum îți vorbești când nu e nimeni în jur?
Poate că uneori nu vedem asta, dar vocile noastre interioare sunt puternice, chiar fatale. Ele te pot înălța din noroi sau te pot îngropa într-un pământ plin de flori colorate. Așa că merită explorate, chiar exploatate! Trebuie avut permanent grijă să nu se întâmple invers. La un nivel abil în mintea noastră locuiesc sentimente uitate; declarații pătrunzătoare ale unei neputințe deghizate sub formă de șoapte interioare, zbătându-se care pe care în încercarea de a ne atrage atenția, pentru a le crește mari și a le dovedi. Însă fără atenția și energia noastră, ele nu există.
Întotdeauna avem alternativa de a schimba poveștile pe care ni le spunem. Deși negociem constant cu interiorul în procesul nostru de supraviețuire și adaptare, adevărul este că potențialul nostru interior este infinit. El nu acceptă înlocuiri, chiar dacă noi ne negăm puterea. Asta demonstrează veridicitatea citatului care afirmă că indiferent dacă gândim că putem sau că nu putem, avem în ambele cazuri dreptate.
Într-un fel simplificat, singurătatea este relația pe care o avem cu mintea și cu esența noastră. Tu cât de bine îți cunoști singurătatea?
Ioana Ciobanu
