Cred că noi toate am avut cel puțin o prietenă invidioasă. Am putea spune că prietenia nu poate fi asociată cu invidia dar eu vă rog să vă mai gândiți. Am decis să scriu despre acest subiect pentru că el a fost extrem de prezent în discuțiile din ultima perioadă cu clientele mele. Astfel, mi-am activat și eu amintirile despre prietenele mele din trecut … Spun din trecut pentru că în prezent evit să mai folosesc această raportare deși sunt câteva persoane în viața mea prezentă care, cel puțin până acum, se demonstrează a-mi fi prietene. Ce să fac, dacă acum suflu și în iaurt?
Încă din copilărie am fost fericită să am prietene. Da, au fost prietenii legate în stradă, în timp ce tricotam rochii pentru păpuși, când vorbeam despre prima menstruație sau despre primul iubit. Apoi, s-au terminat brusc și nefiresc. Nu știu de ce dar poate pentru că drumurile noastre au luat-o în direcții diferite.
Apoi, am intrat la liceu și am început să conștientizez invidia în atitudinea și reacțiile unor colege de clasă. Una dintre ele a excelat în momentul în care a luat-o la întrebări pe profa de Literatură, doar pentru că ea a considerat că am primit o notă prea mare pentru răspunsul oferit. Adică, vă dați seama cum e să auzi: ,,Doamna profesoară, eu nu cred că Monica merită nota 9 pentru ce a spus. Eu nu i-aș da mai mult de 7!” Viața a învârtit roata foarte bine … pentru că întotdeauna ea (roata) se învârte. A fost interesant să mă trezesc cu ea la ușa cabinetului școlar, pentru că învățătoarea a trimis-o la psihologul școlar cu copilul. Nu puteți realiza ce față a făcut când a văzut cine este psihologul școlar. Am lucrat cu copilul ei. Nu avea încotro. Am încercat să o fac să participe la procesul terapeutic dar, EGO-ul ei nu putea tolera chiar atâta ,,umilință”. A refuzat. Dar mi-a urmat sfaturile când a fost obligată de conjunctură și a ales binele copilului.
Apoi, am ajuns la facultate. Nu are rost să intru în detaliile invidiilor pe note. Am intrat la facultate pe la 23 de ani. Pentru mine, tot ce a contat în primii doi ani a fost să trec examenele. Mi-a fost foarte greu să mă reobișnuiesc cu învățatul și, cum sunt perfecționistă, niciodată nu eram mulțumită de cât am învățat. Doar din anul 3 am început să pun presiune insuportabilă pe mine să iau nota maximă la materiile care mă interesau și pe care îmi doream să le profesez.
Urmează partea profesională și prieteniile din viața de adult. Nu știu dacă astea au fost cele mai dureroase dar, cu certitudine au fost cele mai neașteptate. Da, nu te aștepți să îți fie furate diplomele profesionale și să fie folosite cu alt nume pentru a obține anumite avantaje … de către prietena ta. Nu te aștepți să fie șeful mințit de colega cu care împarți și bune și rele la locul de muncă și să fii implicată într-un furt de care nu te puteai apăra. Sunt doar câteva din dramele experimentate în relația cu ,,prietenele”.
Pe bună dreptate, oricine se poate întreba: ,,Ce fel de psiholog ești tu dacă ai fost fraierită în asemenea hal!?” Aș putea răspunde că nu eram psiholog. Eram o persoană ca oricare alta, care experimentează viața cu aceeași naivitate ca un necunoscător și, chiar dacă aveam semnale că ceva nu este în regulă, le ignoram … pentru că am tendințe paranoide și de fiecare dată spuneam că aceste semnale sunt de fapt impresii născute în mintea mea bolnavă.
Mi-a fost foarte greu să accept că aceste ,,prietene” erau invidioase și doreau ce am eu. Mie mi se părea că nu am nimic important și interesant. În mintea mea eram mereu nemulțumită de ceva. Cel mai adesea de corpul meu și eram într-un maraton continuu în a-mi demonstra inteligența. Pe la 19 ani am fost model. Acolo am înțeles valoarea frumuseții fizice. Tot ce auzeam în jurul meu era: ,,Ești frumoasă dar nu te prea duce capul (a se citi ,,ești proastă”). Ca psiholog eram tot timpul ignorată pentru că păream prea tânără și neexperimentată. Ba unii chiar spuneau cu dispreț că meseria mea este una ,,de balerine” (a se citi tot ca fiind o meserie de proaste). Astea au fost cele mai grele pietre de moară … să demonstrez că mai am și altceva valoros pe lângă aspectul fizic și că sunt un profesionist în munca mea, chiar dacă par neexperimentată și nu am copii.
Să mă întorc la ce își doreau prietenele mele. Își doreau forța mea, determinarea și perseverența în tot ce făceam, modul în care mă raportam la situațiile dificile, cu curaj și încredere în ce simt și gândesc, curajul de a-mi asuma să nu fiu de acord cu superiorii mei, să vin cu argumente și să nu accept să mă mânjesc. Da, asta îți doresc prietenele … ceea ce ele știu că nu pot manifesta. Mare atenție, nu spun că nu au și ele toate astea. Spun că ele nu le puteau manifesta în viața lor … din diferite motive, personale pentru fiecare dintre ele. Și ce fac oamenii care te iau ca ideal și nu pot atinge acest ideal!? Încep să te urască. Pentru că ele nu pot fi ca tine, încearcă să te distrugă. Că o fac inconștient până la un punct poate fi o scuză … dar, de obicei, când sunt conștiente de ce fac, le vine foarte greu să mai dea înapoi.
Toate experiențele mi-au adus beneficii mari pe lângă traume. Am învățat multe despre mine, despre ce pot, despre care îmi sunt valorile. M-au sensibilizat însă foarte mult și acum, cum spuneam mai sus, suflu și în iaurt … cu oameni care probabil nu sunt ceea ce am trăit până acum. Dar am învățat ceva ce nu eram obișnuită să fac: să pun limite și să mă protejez în relație cu oricine.
Am numit acest tip de experiențe ,,sindromul prietenei/colegei invidioase”. Sunt sigură că fiecare a experimentat cel puțin o astfel de relație. Pentru că, suntem ființe sociale și avem tendința să ne luăm repere umane, să ridicăm pe piedestal pe cineva pe care proiectăm nereușitele noastre, să căutăm vinovați pentru tot ce nu reușim să fim în viața noastră.
Vă mai amintiți de ,,capra vecinului”. Societatea, prin formele de educație, întărește invidia personală. Am vorbit despre situații în care am fost invidiată dar, am și eu experiențele mele de invidie. Mi-am invidiat și eu o prietenă care avea o păpușă mai frumoasă ca a mea și am furat-o. Mi-am dorit să am și eu freză ca a vecinei care era mai mare ca mine și își permitea să fie mai elegantă. Mi-am dorit și eu cândva bărbatul altei femei. Mi-m dorit și eu să am bani mulți să pot să călătoresc prin lume așa cum vedeam că alții pot. Viața te pune în oglindă cu propriile valori, cu jumătatea de față care este hâdă și întunecată. Acelea sunt momentele în care te vezi și te alegi … Pentru că nu există justificări pentru a fi rău, pentru a fi invidios și pentru a fi leneș … Astea sunt pentru mine păcatele umanității.
Tu … cât de sincer ești cu tine?
