Vulnerabilă mă simt mereu atunci când îmi pun curajul în față; adică exact înainte de a crește și de a-mi depăși limitele.
Vulnerabilă mă simt atunci când calc pe cioburi de gânduri nestăpânite și sentimente contradictorii, totodată decadente și impunătoare.
Am aflat că nu poți vindeca, ceea ce nu expui. Vindecarea cere înfățișare; Înfățișarea conduce spre evoluție.
Ce am învățat este că odată ce îți cucerești vulnerabilitatea, nimic nu te mai poate atinge.
Am ajuns unde am ajuns pentru că am știut cum să ne apărăm, cum să acoperim rănile puroiate, cum să ne ridicăm înapoi într-o nouă înfățișare.
Vulnerabilitatea se simte de parcă îți cere să faci pași înapoi; Să te arăți slab, după ce ți-ai demonstrat că tu nu ai nevoie de asta, că tu poți mai mult.
Însă vulnerabilitatea respiră vulnerabilitate. Acest risc al nostru poate reprezenta un cadou pentru altcineva; o îmbrățișare pentru părțile sale ascunse și întunecate și o șansă către vindecarea lor.
Prin vulnerabilitate se reflectă umanitatea noastră și devine evident faptul că nevoile noastre sunt în esență, aceleași.
Am realizat că fragmentarea este parte din confuzie și că dacă cineva nu te place pentru că te arăți imperfect, asta nu merită efortul de a ascunde acea parte din tine. Ceea ce contează la finalul zilei este doar interiorul tău; Iar iubirea se simte liberatoare și înălțătoare, nu o presiune chinuitoare.
Ne reinventăm singuri arme și ignorăm prețul izolării, precum niște războinici înstrăinați.
Și de cele mai multe ori sfârșim prin a săpa galerii din nevoia de conexiune și tendința de a pătrunde cumva prin acele ziduri și armuri elaborate.
Ioana Ciobanu
Puteți citi mai multe pe blog-ul personal: https://ioanaciobanu.ro
