Unul dintre cele mai importante momente în procesul psihoterapeutic este finalizarea lui. Atunci când ai un client asumat în acest rol, perseverent în munca lui cu Sinele, conștient de trăirile lui, decis să ajungă să sape în cele mai adânci unghere ale sufletului, finalul este o încununare a tuturor eforturilor depuse de ambele părți. O ultimă temă, pe care am simțit să o public … pentru că este încărcată de iubire … pentru Sine, pentru terapeut, pentru ceilalți. Și mă întorc la cuvintele pe care chiar azi le-am auzit de la unul dintre formatorii mei: ,,Când îți iubești clienții, orice proces terapeutic poate avea succes.” Iată tema acestei cliente: Te rog să răspunzi la întrebarea ,,de ce crezi tu că mai ai nevoie de mine?”
,,Încheierea procesului terapeutic sau “De ce crezi tu că mai ai nevoie de mine?”
Moni, aș vrea să scriu răspunsul la această întrebare ca pe o scrisoare către tine. Încă de când mi-ai pus întrebarea, răspunsul care mi-a apărut în minte a fost: “Nu știu dacă se poate numi nevoie, ci obișnuință.”
Cred că mersul la psiholog e un obicei sănătos pentru că, o situatie de viață poate fi abordată într-un fel de un “Eu” care reprezintă un cumul de trăiri și de traumă și în cu totul alt fel de un “Eu” îndrumat de un alt “Eu” independent, care vede situația în mod detașat și care are studii în psihicul uman.Foarte plastic răspunsul de mai sus, dar m-am simțit nasol când răspunsul din mintea mea a fost că: “nu știu dacă mai e vorba de nevoie” pentru că, l-am simțit ca pe o trădare. Adică, omul ăsta mi-a fost alături în momentele cele mai dificile din viața mea, mi-a dat “lopeți” ca să pot să fac scară și să ies din “groapa cu rahat” iar răspunsul meu e că nu mai am nevoie.
Să-ți spun un lucru amuzant. După ședință l-am sunat pe A și i-am zis:
– E nasol, e foarte nasol.
– Ce e? Ce e? Ce s-a întâmplat?
Si-i zic:
– Stai mă chill că nu a murit nimeni dar cred că Moni vrea să mă lase.
– De ce? Ai făcut ceva greșit?
– Nuuu…
– Ș-atunci?
– Probabil că, consideră că am ajuns acolo unde a vrut ea să mă aducă.
– Aaaa….păi spune-i să stea în banca ei și să-și facă treaba în continuare.
Și-n momentul ăla am râs dar mi-am dat seama că el are nevoie mai multă de tine, sau de un psiholog, decât am eu. Am identificat la el teama de abandon. A simțit ca și cum cineva pe care l-a integrat oarecum în viața lui, vrea să plece.
În fine… Revenind la mine; răspunsul la întrebare rămâne tot ăla de la început. Și nu știu de ce nu m-am panicat. Ba, de fapt, cred că m-am bucurat pentru că, pe undeva, asta a însemnat pentru mine că am ajuns la linia de finish. Nu știu din punctul tău de vedere, ca psiholog cum ar fi trebuit să se parcurgă pașii, și aș vrea să știu, dar pentru cineva care a început cu atacuri de panică, depresie, medicație etc. să ajungă aici, e ca și cum am ajuns în vârful caruselului. E palpitant, înălțător, există și puțină teamă dar e ca și cum te-a dus mama de mână până acum, iar acum se uită în ochii tăi, dă din cap afirmativ și încurajator și tu prinzi aripi sufletești și o putere nebănuit de mare știind că de acum încolo orice, oricum TU POȚI.
Fuck! Odată cu tema asta parcă realizez și mai mult cât am crescut. Xena, prințesa războinică 😊. Atâta încredere, atâta putere, atâta cunoștiință de Sine și totuși atât de multe de aflat.
Și știi ce nu știu? Nu știu cum o să ajung să-ți mulțumesc în viața asta. Că banii ăia pe care i-am plătit pe ședințe sunt mărunțiș în comparație cu călătoria interioară și rezultatele pe care le-am obținut. Singurul mod care îmi vine în minte, este rugăciune. Să-L rog pe Dumnezeu să fie alături de Sufletul tău mereu, să te călăuzească pe drumul frumos pe care ți L-a ales. Ce frumoasă menire ți-a ales! De vindecător de suflete.
Nu știu ce să-ți mai scriu. Și nu știu dacă tema asta e făcută bine. Și nu știu dacă eu am înțeles mesajul cum trebuie. Dar dacă nu l-am înțeles, iartă-mă te rog. Habar nu am cum să reacționez. Dar te iubesc maxim oricum ar fi.”
Pseudonim: Corina
P.S. Textul este scris de persoana prezentată cu pseudonimul Corina și este prezentat integral, așa cum a fost scris. Este ultima temă solicitată la finalul procesului psihoterapeutic. Mulțumesc, Corina pentru iubirea cu care mi-ai inundat sufletul. Am crescut împreună cu tine și sunt mândră de munca noastră împreună. Aripile au crescut perfect … Deschide-le și zboară 🙂