În momentul în care am început psihoterapia eram un suflet obosit, cu o stimă de sine la pământ, care simţea că nimic din ceea ce face nu e bine, dar mai ales că nu se ridică la aşteptările celorlalţi. Nu aveam curajul să mă privesc în oglindă, pentru că nu îmi plăcea deloc ceea ce vedeam, şi anume un om slab, de-a dreptul urât, fricos şi încruntat, care cu greu găsea putere să zâmbească, cu atât mai mult cu cât viaţa nu îmi oferise prea multe motive să o fac (sau cel puţin aşa vedeam lucrurile la vremea aceea).
Diagnosticul a fost o lovitură pentru mine, deşi era limpede ca lumina zilei că sufeream de anxietate şi depresie. Abia pe parcurs am înţeles că acceptarea este piatra de temelie a procesului de „vindecare”. Drumul a fost lung şi anevoios, dar a meritat fiecare clipă. Am plecat de multe ori din cabinet cu gândul să nu mă mai întorc, cu toate acestea m-am întors de fiecare dată, uneori cu inima strânsă că vom atinge subiecte despre care nu doream sub nicio formă să discut, alteori cu emoţii şi entuziasm, ca un copil în prima zi de şcoală, nerăbdător să îşi revadă colegii.
Când intri pentru prima dată pe uşa cabinetului ai aşteptări mari de la psihoterapeut, pe care îl vezi un fel de „superman” (sau „superwoman”, în cazul meu) ce are răspuns la toate problemele tale. Ba mai mult, este acolo pentru a te asculta şi a te aproba, şi, mai ales, pentru a-ţi plânge de milă, căci tu crezi cu toată fiinţa ta că eşti o victimă, că nimeni nu te iubeşte îndeajuns încât să te înţeleagă.
Şi constaţi cu stupoare că lucrurile nu stau deloc aşa. Că omul care ar trebui să aibă răspunsuri are doar întrebări. Da, întrebări şi teme. Muulte teme, ca la şcoală. Şi ţi le faci, că doar eşti conştiincios şi ai încredere în omul care ţi le-a dat, că doar nu degeaba a făcut atâta şcoală şi nu degeaba e coadă la uşa cabinetului.
La început scriam doar de dragul de a scrie şi pentru că îmi era ruşine să merg cu temele nefăcute, dar omul despre care scriam parcă nu eram eu. Nu mă regăseam deloc în rândurile acelea, însă, pe măsură ce le citeam cu voce tare în faţa „profesorului” (căci da, mă simţeam exact ca un elev care e scos la tablă, dar care e dojenit cu blândeţe atunci când nu şi-a dat silinţa şi încurajat cu căldură să mai încerce, şi, mai ales, lăudat aşa cum nimeni nu a făcut-o vreodată, atunci când a făcut progrese), parcă mi se lua câte un văl de pe faţă, exact ca în poveşti, scoţând la iveală, bucăţică cu bucăţică, o nouă persoană, cu noi perspective asupra vieţii, despre care aş fi putut să jur că nu există.
Şi, pas cu pas, fiecare întrebare şi-a găsit răspunsul. Era acolo, adânc îngropat în mine, dar nu îl vedeam. Şi uite aşa a apărut conştientizarea şi, o dată cu ea, acceptarea. A fost efortul meu, dar cu ghidare atentă şi calculată la fiecare pas, din partea „profesorului”.
Pseudonim: Gabrielle
P.S. Textul este scris de persoana prezentată cu pseudonim: Gabrielle și este prezentat integral, așa cum a fost scris. Este o mărturie solicitată în afara procesului psihoterapeutic (încheiat cu mai bine de un an în urmă). Mulțumesc, Gabrielle.
