Mno, când eram fericită acum două săptămâni am vrut să scriu așa, din starea aia de beatitudine și floricele pe câmpii, cum m-a ajutat pe mine psihoterapia. Și hop, ce să vezi!? Când mi-era lumea mai dragă, s-au complicat lucrurile și n-am mai putut să scriu ce miracole a făcut psihoterapia în viața mea. Dar na, cred că asta face lucrurile mai interesante … faptul că pot acum să scriu din “groapa cu rahat”, așa cum în cea mai poetică manieră s-a exprimat psihologul meu (pe care îl iubesc), cum m-a ajutat pe mine psihoterapia. Apropos, cineva drag mi-a spus acum câteva zile că aparent, până și cei mai puternici oameni cad din când în când în această groapă. Așadar, ,,Bun venit!” în groapa mea cu rahat care acum, după aproape 4 ani de psihoterapie, e așezată frumos, pe trepte, ca Infernul lui Dante. Că ne convine sau nu, fiecare dintre noi avem o “groapă cu rahat” în care ne scufundam uneori sau, dacă suntem foarte buni atleți fugim de ea toată viața dar sincer, asumarea existenței ei și scufundarea în tot ce ai adunat în ea ar putea să te facă să descoperi că, de fapt, există comori pe fundul ei și că, dacă iei lopata și lucrezi rahatul îl poți tu așeza fără ca el să mai pută în voie. Ca să nu o lungesc mult, iată rețeta mea:
Se ia, una bucată tânără, 23 de ani, subțirică și la trup dar și la minte, anxioasă și pe alocuri depresivă. Atacuri de panică de necontrolat, insomnii, stimă de sine aproape inexistentă și suspicioasă cât cuprinde. Așa arătau ingredientele de pe rețeta mea acum 4 ani de zile. Copil crescut la țară, într-o familie modestă, cu o mamă anxioasă care nu a știut că este anxioasă și un tată bun atlet în ale vieții, care au predat mai departe lecțiile învățate de la străbuni.
Ce s-a întâmplat? S-a amestecat una bucată tânără femeie, având caracteristicile de mai sus dimpreună cu tratament psihiatric, pentru că așa a considerat medicul de familie, să o trimită la psihiatru, și s-a asezonat cu psihoterapie cât cuprinde. Nu mai mult de o ședință pe săptămână, pentru că psihologul a spus: “Nu, tu trebuie să înveți să apelezi la tine și nu la mine. Adicătelea, cum ar veni, să nu devin dependentă de ea ca de câte ori am un atac de panică sau stare depresivă să apelez la ea și nu la mine. Așaaaaa…. Se lasă la marinat 4 ani în psihoterapie dar, fară medicație dupa 2 ani, pentru că psihologul e “fucking good” – scuzați limbajul – și se scoate una bucata de 27 de ani, marinată bine, după 4 ani având putere să facă față anxietăților și stărilor depresive (a nu se crede că marinatul scoate savoarea de anxietate, ci doar te face pe tine să o accepți pe ea și, in felul ăsta, să o controlezi și… nu invers). Una bucată tânără marinată, dependenă de părerile și aprobările iubitului și ale părinților, este acum singură, fără iubit, într-o altă țară și își susține ea emoțional, pe alocuri, părinții. Are și ea momentele ei, dar fiind deja marinată știe ce și cum să facă.
Fârtați și surate, psihoterapia te face din om de rând propriul tău erou. Când te cunoști pe tine, înveți despre tine cum funcționezi și cum să faci față tuturor intemperiilor. Și mai e ceva, chiar dacă pare clișeu, alegerea e întotdeauna la noi. Și când alegem să nu alegem nimic, tot am ales ceva. Eu am ales psihoterapie și am făcut biiiiiine tare. Cunoscându-mă pe mine, am învățat să-I cunosc și pe ceilalți. Ajutându-mă pe mine, am învățat să-I ajut și pe ceilalți. Și te simți atât de bine, când un prieten ți-e recunoscător pentru varianta pe care i-ai arătat-o și când are încredere să se deschidă față de tine pentru că tu ai avut “cojones” să-ți asumi outloud că faci psihoterapie.
Se servește cu pită sau mămăliguță, după preferințele fiecăruia.
Pseudonim: Marcela
P.S. Textul este scris de persoana prezentată cu pseudonim: Marcela și este prezentat integral, așa cum a fost scris. Este o mărturie solicitată ca ,,temă de casă” în procesul psihoterapeutic și pentru publicarea ei am cerut și am primit acordul persoanei.