Îmi amintesc de camera bunicilor și de mobila veche de lemn vopsit verde. Canapeaua era locul pe care se așeza bunicul, cu palmele împreunate pe burtă, cu picioarele întinse și așezate încrucișat și capul lăsat pe spate. Nu era foarte vorbăreț dar asculta și intervenea din când în când, doar ca să ne amintească de prezența lui în istoricul poveștilor.
Bunica povestea, cosea pe etamină tot felul de modele de flori și când vremea era urâtă, cânta doine din frunză. Era o tristețe aparte în interpretările ei. Atunci, copil fiind, eram fascinată de acele interpretări. Nu sesizam neapărat tristețea. Mai târzim am înțeles dorul bunicii de munte, de liniște, de împăcare cu viața.
Serile le am și acum pe retină, când închid ochii. O văd pe bunica și privirea ei plină de lumină atunci când spunea povestea. Nu era o poveste obișnuită, era o amintire povestită dar punea în ea, cu o exactitate artistică, exact acea emoție care-i dădea gustul incomparabil. Povestea plină de patos despre strigoi și animale ucise de către aceste ,,creaturi” care bântuiau satul în nopțile de iarnă. Oamenii încercau să apere animalele dar nu reușeau să contracareze abilitatea strigoilor de a se strecura, odată cu bătaia vântului rece, viscolit. Ceream tot timpul detalii și eram tare bună prietenă cu întrebarea ,,De ce!?”
– De ce omorau animalele, buni!?
– Ca să le sugă sângele.
– De ce să le sugă sângele!?
– Așa se hrăneau, cu sânge.
– De ce se hrăneau cu sânge!?
– Ca să trăiască veșnic.
– De ce să trăiască veșnic!?
– Pentru că le era frică să moară.
Povestea nu era diferită chiar dacă era spusă de mai multe ori. Era ca la radio, atunci când ascultam teatrul radiofonic. Dar, chiar dacă eram mică și neștiutoare, o intrebam pe bunica de ce povestește cu vocea aceea ciudată. Sesizam imediat inflexiunile, tonalitatea diferită și gravă, alteori rece și distantă dar de cele mai multe ori, oarecum … nostalgică.
Toți am experimentat astfel de experiențe, poveștile copilăriei. Ele ne-au imbogățit copilăria și ne-au stimulat imaginația dar, ne-au transmis mesaje pe care chiar dacă nu le-am înțeles, ni le-am însușit. Toți am aflat de prințese și prinți, de regele Roșu și cel Verde, de zmei și spâni, de Ileana Cosânzeana și Prâslea cel Voinic, de Albă ca Zăpada și Scufița Roșie, de acele șapte mări și șapte țări … Dar, metaforele așezate în memoria noastră de poveștile bunicilor, ale părinților, acele povești reale sau ,,inventate” au adus în plus emoționalitatea povestitorului, acea lacrimă din colțul ochiului, acel zâmbet satisfăcut al celui care vede că a captat atenția auditoriului, atitudinea aparent pierdută în istoricul poveștii și faptul că aceste povești aveau un sfârșit incert pe care îl luam în pat și adormeam visând continuarea.
Am învățat foarte mult de la bunici. Nu erau oameni educați dar erau oameni iubitori, simplii și … liniștiți. Asta simțeam în preajma lor, liniște.
Mi-am trăit viața construind scenarii, adică povești despre ce aș fi putut să fac, să spun, să manifest într-o situație anume, despre cum va fi dacă voi face într-un anume fel. Ca psiholog am aflat că nu sunt singura 🙂 … că toți clienții mei îmi povesteau despre scenariile lor și am identificat imediat nevoia de poveste. Povestea mea în relație cu ei, povestea lor în relație cu cei semnificativi, povești de viață și despre viață.
Simbolurile au devenit proecuparea mea majoră. Am început studiul lor și interpetarea viselor m-a ajutat ,,să-mi fac mâna”, apoi am început să construiesc povești. Abisul a devenit accesibil și munca mea în cabinet a devenit mult mai eficientă.
Folosesc povestea ca instrument psihoterapeutic. Fiecare om are o poveste de spus, o poveste întipărită în structura lui emoțională, o voce neauzită, cuvinte nerostite.
Lansez astfel o provocare. Să îți scrii povestea, să rostești cuvintele, să îți faci vocea auzită. Te rog să mi-o trimiți iar eu îmi voi permite să îți transmit ce ar fi important să conștientizezi și pe ce să te centrezi în procesul de dezvoltare personală. Acest demers este confidențial, însă voi alege o poveste care mi se pare semnificativă și voi cere acordul pentru a o publica împreună cu analiza ei.
Ce zici, te intersează?
Monica Turic – psiholog
